JURNAL DE FRONT

    Până acum câțiva ani nu m-am gândit că m-am născut la doar 15 ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Cu toate că în primele mele amintiri războiul era mereu prezent. Bunicii, părinții, rudele, vecinii, prietenii de familie povesteau deseori despre război. Atunci însă părea ceva foarte îndepărtat în timp, de parcă s-ar fi petrecut în Evul Mediu, iar nu la doar 15 pași în spatele zilei mele de naștere...

 
    Acum, în fiecare zi, pe ecran, văd fața hidoasă a războiului... rânjetul lui larg, răceala lui de reptilă solzoasă. Și tragediile, de o parte și de cealaltă a liniei de demarcație. Căci guvernele au treaba lor, interesele lor și calculele lor. Dar în spatele tuturor acestora stă scena finală din delicatul film al lui Nikita Mihalkov, CINCI SERI (PYAT VECHEROV), film făcut în 1979 și pe care l-am văzut la începutul anilor ’80.

    Iar această ultimă scenă arată astfel: imaginea, care a fost alb-sepia până atunci, se colorează încet-încet, iar aparatul de filmat se plimbă peste o încăpere foarte modestă, cu mobilă veche, tapetată cu fotografii ale protagoniștilor, Tamara și Sașa, majoritatea fotografii de război, apoi un paravan, un ceas de mână, o măsuță, un fotoliu, un pat... Sașa, cu capul pe genunchii Tamarei, îi spune: „Iartă-mă...” iar ea mângâindu-i părul, îl adoarme povestindu-i:

 
    „-Liniștește-te Sașa... vino aici, stai jos... Așa... acum liniștește-te... Am purtat cu mine scrisorile tale, în sacul meu, tot războiul. Când am ieșit din spital nu le-am mai găsit. După război, totul părea la trecut. Înaintea noastră era o viață nouă. Pentru ce să te mai întorci spre trecut?
    -Iartă-mă, Tama...
    -Nu-mi săruta, mâinile, sunt murdare...Îmi săruți bluza, ce-i cu tine? Ești atât de deștept, de cinstit și de bun... Mi-ai spus să vin cu tine. Dacă nu te-ai răzgândit, vom pleca.
    -N-ai să regreți...
    -Știu, Sașa...
    -Cât ai suferit din cauza mea...
    -Toți au suferit, întreaga țară a suferit. După ce ai plecat, am urmat școala de infirmiere. Injecții, bandaje... Cinci luni am învățat să îngrijesc bolnavii. După ce a murit Luisea l-am luat pe Slavka. Avea numai doi anișori. Era un copil bun. Îl luam cu mine la spital. Alerga prin saloane, adormea pe undeva, iar eu îl căutam. Apoi am fost grav bolnavă... șase luni de zile; la fabrică m-am întors când s-a sfârșit războiul. Munceam câte 16 ore pe zi. Dar reușeam să fac față. O să reușesc și acum. Am dus-o bine aici. Am avut parte de multă fericire, de-ar avea parte fiecare de așa ceva... Și-apoi, eu nu mă las pradă disperării. Niciodată. Acum... totul are să fie altfel. Dormi, Sașa, dormi... mâine e duminică. Am putea să mergem la Zvenigorod, e tare frumos acolo. N-am fost niciodată, dar așa spun unii... E frumos și la Arkhangelsk. Nici acolo n-am fost încă, dar așa spun alții... Da, Sașenka... Numai DE N-AR FI RĂZBOI, dragul meu... Numai de n-ar fi război... numai de n-ar fi război...”

    După ce am văzut filmul, multă vreme am reflectat la acest sfâșietor: „...numai de n-ar fi război... numai de n-ar fi război...”. Și m-am gândit că am avut așa de mult noroc, atâția ani, că n-am avut război...
    .......................................................................................
    P.S. Sâmbătă, 7 octombrie 2023, a fost un cutremur devastator în Afganistan, cu 2400 de morți și mii de răniți... Însă asta a trecut ca o știre oarecare. Pentru că și morții civili, cei buni și nevinovați, au ierarhia lor bine definită în mass-media, iar morții de război sunt întotdeauna mai spectaculoși decât cei din cutremure, după cum și cei din cutremure au propria lor ierarhie, din moment ce aceia din Turcia sunt mai „superiori”, în viziunea presei mainstream, decât aceia din Siria...


    10 octombrie 2023