MOȘ CRĂCIUN -SUPRAVIEȚUITORUL

 

        Un preot -nu spun cine- pe care-l vedem deseori ba la televizor, în reclame și în interviuri pentru care cred că jurnaliștii stau la coadă, ba pe la spectacole rock „în sutană și cu crucea de gât”

deoarece rock-ul îl liniștește, ba pe la conferințe itinerante, ne povestește, pe o pagină de FACEBOOK, cu subtitlul: SPONSORIZAT, o întâmplare de Crăciun. Întâmplarea este aceasta:

    „Era cred, 1982. Au venit să ne spună că Moș Crăciun a murit… și că Moș Gerilă îi ia locul. Un tip în haine albastre, ca petlițele de la uniformele Securității, aveam să aflu ceva mai târziu.
Cei mici, de la a patra în jos, au început să plângă. Au fugit acasă. Eu mi-am târât picioarele prin zloată. Pământul și cerul îmi păreau o zloată. Bradul, adus de cu seara în casă, numai tata știa de unde, o zloată și el.
    Mama mă liniștea, dar nu, nu mai era nimic de făcut. O tristețe groaznică așezase zloata peste sufletul meu de copil: Moș Crăciun murise…
    Până a venit tata. A ascultat. A zis că e o prostie să cred asta. A luat de pe perete icoana Nașterii Mântuitorului. Mi-a povestit, cum știa el, ce se întâmplă acolo. Și apoi, văzând că nu m-a convins, a început să colinde. Tare, înalt, cu vocea lui de tenor ales. În câteva minute a sunat cineva la ușă. Mi-a fost teamă să nu fie sectoristul ori tipul de la partid…”

    Am citit povestea cu mare neîncredere. În 1982? Așa ceva? Nu știu dacă s-o fi petrecut ceva similar în anii 50, dar mi-e imposibil să cred că s-ar fi întâmplat în anii 80. Pentru că nu-mi imaginez că în cea mai mare parte a căminelor din România era altfel decât era în familia mea și în familiile tuturor celor din jurul meu: Moș Gerilă era o ficțiune -și știam cu toții asta, deoarece părinții ne explicau de mici. El venea, chipurile, la școală, la grădiniță, aducea pachete, la început identice -prin anii 70, când încă România nu strângea cureaua, iar grădinițele sau școlile primeau bani pentru cadouri- apoi personalizate, după punga părinților, prin anii 80, când cureaua era deja spre gâtuire și fiecare familie se ocupa de darul pentru copil iar grădinițele sau școlile puneau la bătaie numai spectacolul. Moș Gerilă mai venea și la părinți, la serviciu. Ăla de la serviciu era cam modest, aducea mai mult dulciuri comune, adică în mod obligatoriu EUGENIA în fiecare pachet și o portocală... hai, două, deasupra... Dacă lucrau amândoi părinții, Moș Gerilă venea și colo, și colo... Asta era pe 21-22 decembrie. Un fel de „preambul” al Crăciunului. Atât. Dar numai Moș Crăciun era cel adevărat... cel misterios... cel pe care nu puteai să-l vezi, oricât te străduiai să-l pândești și oricât încercai să-l surprinzi... Mâna lui neobservată așeza darurile sub brad. Pașii lui neauziți călcau pe podele. Mersul lui ușor nu lăsa urme în grădină. Sania lui nu imprima dungi paralele pe albul zăpezii. Și numai în sacul lui imaterial încăpeau toate jucăriile de pe pământ. Așa a fost.

    Dacă ar fi adevărată povestea mult-prea-meditizatului preot, ar însemna că protagonistul avea, pe atunci, 12 ani. Adică era în clasa a șasea sau chiar a șaptea căci se încuraja înscrirea copiilor la școală chiar de la șase ani. Ați trăit în anii 80? Erau oare mulți copiii care la 12 ani, trăind într-un oraș mare cum e Brașovul, ar fi crezut „...un tip în haine albastre, ca petlițele de la uniformele Securității (!!!, n.n.), aveam să aflu ceva mai târziu...” susținând că Moș Crăciun a murit? Și s-ar fi pierdut cu firea pentru asta? Erau multe mame care, într-o astfel de situație, să se fâstăcească și să nu știe ce să-i spună copilului care trece printr-o astfel de incredibilă traumă emoțională? Erau mulți copii care având icoana cu pruncul Iisus deasupra capului să nu fi întrebat măcar o dată, în 12 ani de viață, cine sunt cei din icoană? Erau preșcolari sau scolari care auzind o bătaie în ușă să se îngrijoreze că o fi „sectoristul ori tipul de la partid”? Era vreun pruncuț care să nu aibă brad în casă, de Crăciun, în patria brazilor, recte județul Brașov, de trebuia taică-su să-l aducă „...numai el știa de unde”?... și cam de unde, zic, dacă nu din piață, de unde-i luam cu toții? Eu sper că nu...

    Cred că acest tip de propagandă -că tot propagandă este, oricum aș lua-o...- nu are niciun rost. Cei care au trăit acele vremuri, n-au cum să creadă, dacă au memoria bună... Iar pe cei care nu au trăit atunci, nu-i interesează... Așa cum nu-i interesează SIGURANȚĂ FUSIBILĂ a lui Liviu Papadima -alt material propagandistic în care peisajul general este tern, înnoroiat, dezolant... adică „tot o zloată”, cum ar spune binecunoscutul preot. Fără nuanțe. Dar cu tente îngroșate la maximum.

    Nu, prieteni... din fericire Moș Crăciun n-ar fi avut cum să moară decât într-o poveste scrisă destul de prost, căznită, în care până la sfârșit și sectoristul și ăla de la Județeana de partid să cânte colinde (de fapt, cântece de stea) pe scara blocului, cu rușinea în suflet (!!!, n.n.)... Ori asta seamănă mai curând a film american slăbuț, cu un scenariu în care personajele bune și rele se împacă în timp ce cântă imnul Statelor Unite, înainte de THE END!!!

    De aceea: Crăciun fericit, dragii mei prieteni pentru care Moș Crăciun n-a murit niciodată și nici n-a fost vreodată înfrânt la skanderbeg de mult prea labilul Moș Gerilă!
    .................................................................................................................
    P.S. Ni se spune că dacă suntem cuminți și cumpărăm cartea în care apare neverosimila povestire de mai sus, primim, BONUS! și o scrisoare din partea autorului, „o scrisoare plină de emoție care va oferi sprijin în vremuri tulburi”. Cuvântul BONUS, nu știu de ce, mi-a zgâriat timpanul.


    25 decembrie 2021