„MAI PROST CA FARFURIDI ȘI MAI CANALIE DECÂT CAȚAVENCU” ( I.L.CARAGIALE DESPRE PERSONAJUL AGAMIȚĂ DANDANACHE)

MOTTO: „...Această soluție, după părerea mea NU E BUNĂ, MĂ NEMULȚUMEȘTE și împreună cu avocații căutăm cele mai bune căi PENTRU A CONTESTA ACEASTĂ SOLUȚIE..." ( Klaus Iohannis, 16 noiembrie 2016 , interviu la TVR 1- cu privire la decizia Curții de Apel Brașov prin care familia sa a pierdut imobilul din strada Nicolae Bălcescu, în Sibiu. Ulterior, pe 24 martie 2017, deși Iohannis a formulat contestație în anulare la sentința definitivă chiar și aceasta a fost respinsă de Curtea de Apel Curtea de Argeș, ca neîntemeiată, decizia pronunțată în cadrul recursului rămânând în picioare.)

.................................................................................
Acum trei ani și ceva, pe când febra uriaşă a “REVOLUȚIEI - CORUPȚIA UCIDE ” se lua instantaneu de la cei care strănutau, fără batistă la gură, pe Facebook, am văzut în Piaţa Universităţii (cred că acolo se petrecea, deşi n-am urmărit atent etapele ”revoluţiei”), cu o oarecare surprindere, un tată exaltat care-şi cerea iertare de la fiul (fiica) lui pentru care n-ar fi făcut destul, de-a ajuns bietul (biata) să-şi strige în stradă deznădejdea de a fi guvernată de corupţie, aşadar -se înţelege- de un guvern social -democrat.

Într-o astfel de civilizaţie , cum este cea românească, deprinsă ( cu excepţia cazurilor marginale, dintr-o zonă sordidă a societăţii, pe care îmi este greu nu numai să le comentez, dar , uneori, chiar să le şi condamn) , cu cocoloşirea excesivă a copiilor , cu îndestularea lor pentru care nici un efort nu este prea mare, cu împingerea limitei de “asistare părintească” a odraslei uneori peste vârsta de 35 de ani, tatăl căzut în genunchi şi umilindu-se fără rost , mi-a stricat seara.

Căci efectele febrei stradale şi înţelepciunea mişcărilor de trupe ale tinerilor frumoşi şi liberi se vedeau deja, în toată splendoarea lor: un “GUVERNUL MEU” încropit din specialişti şi bravi tehnocraţi, dintre care prim-ministrul desemnat retrăsese rapid doi potenţiali miniştri, de-a lungul şi de-a latul unei singure zile, cu un aşa-zis program modificat de patru ori în 24 de ore, cu o promisiune de viitor ambiguă, pe baza lui ”să fie bine, ca să nu fie rău” …oare cât de necesară era aventura asta marcată nu de cutezanţă, ci de diletantism, şi cum ar fi putut cineva să-i dea credibilitate?

În timp ce, din nu se ştie ce motive, România schimba din mers garnitura de tren, nepăsătoare la călătorii aterizaţi pe şine, şi la accidentele punctuale care riscau să se transforme în carnagiu, preşedintele ei ales, “minunea din noiembrie”, îşi dădea jos poleiala , ca pe-un palton mai fără vatelină, şi începea să arate ca exact ceea ce este: un individ meschin, lacom şi de anvergură limitată, slăvind “statul de drept ” şi “justiţia independentă”, pe ale căror statui s-a căţărat ca un porumbel imaculat, doar când îi sunt favorabile. Când nu i-au mai fost favorabile, a făcut, cocoţat, exact ceea ce ar face orice alt porumbel imaculat pe chelia unei statui, dacă acolo îl prinde nevoia.

Din “nu comentez hotărârile judecătoreşti definitive” la “această soluţie nu este corectă, după părerea mea şi mă nemulţumeşte”, e distanţa de la ipocrizie la ceea ce crede într-adevăr preşedintele când a fost pus în pericol să-şi piardă definitiv un bun a cărui închiriere i-a adus, într-un răstimp mulţumitor , frumuşica sumă de 320 000 de euro.

În 2014, în timpul campaniei la prezidenţiale, între cele două tururi de scrutin, când a început nebunia facebookistă, mi-a trecut prin cap, şi recunosc că atunci mi s-a părut puţin cam exagerat, că n-ar fi exclus să ne lipim de un prezident „...mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decat Caţavencu ”, asta raportându-mă la cei doi grandioşi competitori ai alegerilor din 2009.

Azi aș spune că e posibil să fi avut, totuşi, o premoniţie.

28 octombrie 2018