ȘI CALUL, BĂIAT DEȘTEPT...

Măi popor... măi dragă, deși România noastră se ocupă în momentul de față doar de lucruri la care se pricepe tot cetățeanul, fără deosebire de naționalitate, sex, vârstă și profesie, adică de situația din Orientul Mijlociu, cu fotografii, hărți și scheme, precum și de modalitatea corectă de dezinfecție a câmpurile operatorii în spitalul Floreasca, eu aș spune că pe lume mai sunt și alte subiecte incitante, care pot trezi curiozitatea ta de „trestie gânditoare”, cam în răgazul dintre ciorba de perișoare și fleica la grătar...

Bunăoară, cu Gabriel Liiceanu mi se pare că se întâmplă ceva... nu-mi dau seama dacă e ceva grav, sau e doar un puseu spiritual cum a mai avut dânsul când ne-a povestit că s-a gândit să ducă vinul, posibil otrăvit, primit de la Virgil Măgureanu, prietenilor de la GDS și-apoi, timp de câteva zile i-a tot numărat ca să vadă dacă a crăpat vreunul.

Mai nou, Gabriel ne povestește visele lui profund intelectuale, premonitorii și excesiv de avangardiste pentru un filosof extrem de cumpătat cum e el în general, cu excepția faptului că-i dă în judecată și le cere daune morale de 50 000 de coco tuturor celor care îndrăznesc să se întrebe cum a ajuns Editura Politică în ghetuțele liicene și de ce cadoul nu a fost vârât în încălțări în noaptea de 5 spre 6 decembrie 1989 de către Moș Nicolae (Ceaușescu), ci a fost înghesuit, cu operele complete ale lui Lenin, cu tot, pe 1 februarie 1990 și de către Moș Andrei (Pleșu)... deși moșu', ca orice ghiduș venerabil, mai uită... și că ne-a anunțat abia pe 20 februarie cu privire la „cadou”.

Așa că relatarea episodului oniric, sub titlul VIS DIN NOAPTEA DE ANUL NOU, în 3 ianuarie 2020, pe platforma CONTRIBUTORS.ro, venind de la un om atât de ponderat încât fiecare postare a dânsului e cam cât opera de maturitate a lui Lev Tolstoi, pur și simplu m-a neliniștit... Iată:

„Merg liniștit pe stradă. Mi se alătură un cal roib care merge în paralel cu mine, pe lângă trotuar. Din când în când, îmi aruncă câte o privire. E frumos și îngrijit. Deodată, urcă pe trotuar și, din lateral, își urcă brusc picioarele din față pe umărul meu stâng, continuând să meargă în felul ăsta în pas cu mine. Îmi e incomod și nu știu cum să fac să-l conving să-și dea jos picioarele de pe umărul meu. Am nevoie de ajutor.”

Deci, cetățeni, să ne concentrăm: ce făcea calul? Mergea, pentru o vreme, crupă la crupă -că altfel nu știu cum să descriu situația- cu Gabriel, și-i arunca ocheade... nici Gabriel nu părea indiferent la farmecele calului, căci a observat că „e frumos și îngrijit”... dat cu cremă de corp de la Molton Brown și mirosind discret a Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior, nu și-a dat seama pe moment, din cauza emoției... dar sigur era un parfum pe care-l avea și el pe etajera din baie... deci, calul corespundea aspirațiilor sale!

Apoi, dintr-un impuls inexplicabil, patrupedul trece în spatele filosofului și își așază frumos membrele anterioare pe umărul stâng al acestuia, într-un gest drăgăstos și insinuant... un fel de picior-din-față-peste-picior-din-față, să zicem, continuând să meargă pe picioarele din spate, într-o poziție... hmmm... într-o poziție pe care o putem vizualiza, mă gândesc, dacă avem un minimum de imaginație.

Însă, neașteptat de nerecunoscător, în loc să se bucure, filosoful nostru planetar caută niște polițiști ca să-l ajute să scape de cal.

„Dau să-i strig ( pe polițiști, n.n), dar mi-e teamă să nu se supere calul. Încep o manevră dificilă de traversare a străzii, căci merg greu cu calul atârnat de mine și care acum nu-și folosește decât picioarele din spate. Suport tot mai anevoie greutatea trenului său anterior, care se lasă tot mai tare pe umărul și grumazul meu. În plus, acum, traversând strada, nu ne mai coordonăm bine pașii și ne mișcăm în contratimp. Am senzația că face asta special, ca să mă enerveze și să-și bată joc de mine. Încerc în zadar să-mi potrivesc pașii după mersul lui.”

Așadar, ceea ce începuse ca o idilă frumoasă și sinceră, se transformă în scurt timp într-un divorț odios. Dar ce să vă mai țin încordați... până la urmă Gabriel a scăpat de superbul exemplar făcând o ușoară genoflexiune. Bănuiesc că animalul, dezechilibrat de imprudentul său însoțitor, n-a căzut grămadă peste acesta, deoarece Liiceanu își încheie compunerea așa:

„Mă trezesc și simt că mă doare coloana. Îmi frec umărul stâng.”

Păi, dacă ar fi căzut calul peste el, cred că l-ar fi durut și altele...

Acum, că v-au trecut emoțiile după ce ați aflat că Gabriel a scăpat cu bine de ștrulubaticul său însoțitor, să mergem mai departe și să ne bucurăm de ceva cu adevărat savuros: comentariile din subsolul compunerii...

Comentator 1: „...Frumos și mai ales semnificativ vis, d-le Liiceanu. Felicitări pentru că ni-l expuneți. Dar nu ni l-ați și explicat. Și pentru asta felicitări. O să încerc una din explicații, poate nu cea la care v-ați gândit dvs. Calul e EGO-ul nostru, care e dornic să ne conducă și să fie tot timpul la comandă. Polițiștii sunt firea omeneasCĂ CARE nu vede nimic rău în ego. Dorința dvs. de a da calul jos de pe umăr e conștiința dvs., care sesizează tot mai mult că e înjugată de ego.”

Comentator 2: „...Foarte sugestiv visul domnului Profesor Liiceanu. Mai eficient să ai grijă tu însuți de persoana ta, dar, apoi de ce mai plătim bani pentru poliție, dacă nu face pentru ce este plătită?!”

Comentator 3: „...Freud: calul este bineînțeles de sex feminin, iar prezentarea neobișnuită subliniază faptul că este o reprezentare alegorică, o idee, mai precis o ideologie, cel mai probabil o ideologie politică, inițial frumoasă și interesantă, ulterior agasantă și chiar nesănătoasă.”

................................................................................................
Inteligente comentarii... mi-au plăcut enorm! Am o singură mică, miiiiică de tot! observație de făcut, nu știu neapărat dacă e legată de citirea în notă freudiană a textului: eu sunt convinsă, dragii mei, că dimpotrivă, calul era cam de sex masculin...

8 ianuarie 2020