„CRONICA UNEI MORȚI AȘTEPTATE” ( EXCURS UȘOR CINEMATOGRAFIC)

Cică „vor urma două săptămâni de foc”. Așa spun televiziunile care ieri anunțau niște „răsturnări de situații” de te lua cu leșin dacă erai prostovan și chiar credeai. Formularea este de tot râsul. Toată lumea știe că va fi relaș total. Numai impostorul din fruntea țării rumegă în continuare aceleași sloganuri obosite, inutile și caraghioase. Lui nimeni nu i-a spus că pedalează în gol cu curul lipit de șaua unei biciclete virtuale. De-aia el nu poate ieși din poziția ridicol de belicoasă:

„Dragii mei, războiul cu PSD nu s-a încheiat. Mai avem o luptă, mai avem un pas peste două săptămâni. Veniți la vot pentru ca lupta voastră să nu fi fost în zadar! Veniți la vot pentru o Românie Normală!”

Hei, plictisitorule... și după cele două săptămâni, după ce vei avea președintia ta, guvernul tău, parlamentul tău, justiția ta, serviciile tale, cu cine-o să te mai bați? Ce redută vei mai avea de cucerit? Ce vei mai avea de spus? Ce alte obsesii îți vor hrăni discursul repetitiv până la greață? Vezi, Klaus, deși mintea ta nu poate să priceapă, lucrurile sunt mult diferite în 2019 față de 2014. În 2014 erai „minunea (tâmpă, după opinia mea, și de-atunci și de-acum) din noiembrie”, adică erai privit măcar ca o surpriză și cetățeanul român avea așteptări în ceea ce te privea, pe când astăzi nu mai ești decât reflexul unei capitulări totale a poporului român, ești imaginea tristă, dezolantă și dezonorantă a predării lui necondiționate... din teamă, din oboseală, din umilință, din neputință. De aceea nu ești purtătorul vreunei speranțe, ci doar semnul trist dar cu dinții larg rânjiți al renunțării la ORICE SPERANȚĂ.

Nu mai e nici o luptă reală de dus, căci rezultatele celui de-al doilea tur de scrutin se cunosc. Nu a fost până acum nici o surpriză, deci nu va fi nici pe mai departe. Însă în această „Cronaca di una morte annunciata” cu Anthony Delon în rolul PESEDEULUI, există, totuși, un avantaj și-un final poate diferit pentru mult-diabolizata CIUMĂ ROȘIE. Care CIUMĂ este ca „Terminator”-ul lui Arnold Alois Schwarzenegger (ăla de la începutul poveștii, iar nu cel „corect din punct de vedere politic” și feminist până la extaz, de ultimă generație): când era el mai tuflit și mai împrăștiat pe pardoseală, odată mi ți se aduna din fragmente și secțiuni și răsărea din dezastrul chiflicit pe gresie o mândrețe de „mister Univers, 1967”, de rămânea mâța-n coadă și spectatorul pe gânduri. Așa și cu PESEDEUL nostru. Pierderea iluziilor și ieșirea din atitudinea contemplativă și sterilă, s-ar putea să-l miște în direcția bună. Încă nu am uitat că la Congresul care a ales-o în urale (ce simpatic!) pe doamna Dăncilă în funcția de președinte PSD următorul clasat, cu un scor, aș spune, surprinzător de bun, a fost Liviu Pleșoianu. Pe acesta, sunt sigură, nu-l va „consilia” marele analist și consultant politic Gușă Cozmin, ajuns membru PSD din pricină că a adulmecat, ca o hienă consacrată, de la mare distanță mirosul fetid de sânge înțepenit în artere și nu s-a putut abține să nu participe la devorarea rituală a leșului.

Din plină „moarte clinică”, PESEDEUL s-ar putea să înceapă deodată să tragă brusc aer în piept și apoi să respire fără aparate. Eu nu cred în „modernizarea” și așa- zisa „europenizare” a acestui partid. Eu cred însă în posibilitatea lui de a construi, cu aproape aceleași piese, puzzle-ul unui desen diferit. Marginalizând ceea ce este de marginalizat și scoțând în față ceea ce are mai bun, dar nu a folosit eficient până acum.

În rest, cred că vom mai asista la câteva întâmplări previzibile, amuzante și oarecum cinematografice: de exemplu, abia aștept să-l văd, cu căciula sau, mă rog, cu eleganta pălărie în mână, pe Vosganian bătând la poarta PNL-ului condus de facto de Rareș Bogdan și citind de pe hârtiuță, cu intonație, următorul mesaj vibrant: „...În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și care m-a hrănit ...” exact ca Gheorghe Dinică în „Columna”. Apoi doresc să-l văd pe Tăriceanu cum se micșorează, cu vocea din ce în ce mai pițigăiată, cam cum se dezumfla Jack Nicholson în „The Witches of Eastwick”. În paralel sper ca Pavlov să fie primit cu onoruri în același PENELEU de largă respirație, dovedind că, până la urmă, cu un hăhăit sinistru, răul învinge iar ucigașul scapă, nu numai nepedepsit, ci și elogiat și răsplătit ca în „The player” cu Tim Robinson. În fine, o aștept ca pe-o sărbătoare pe Cruella Demon-Turcan să-și intre în rol și să-i belească de blănițe pe dalmațienii care au votat-o pentru ca apoi să-și facă o haină frumoasă din peticuțele trecute pe la tăbăcar, cam așa cum trebuia să se petreacă în „O sută unu dalmațieni”. Și, în fine, mai vreau ca Cioloș Julien Dacian și Barna Ilie Dan să joace în filmul de mare succes „Alien versus Predator” și să privesc fascinată cum își clămpănesc reciproc dinții unul către celălalt, într-un frumos balet stomatologic.

Să iubim cinematograful, așadar, prieteni... căci el este ca viața și, uneori, ca moartea noastră pasageră.

11 noiembrie 2019