JURNAL DE (VIITOARE) CAMPANIE

MOTTO: „Diavolul se hrănește din contradicții. Pentru că Dumnezeu, întruchipând armonia, alege uneori căi de neînțeles care blochează credința. Victoria binelui este o certitudine doar în filmele americane. În viața de zi cu zi răul câștigă multe dispute și provoacă dureroase dezertări.O contradicție este cea dintre prestația absolut lamentabilă a președintelui Iohannis în primii cinci ani de mandat și faptul că acum, cu numai patru luni inainte de noile prezidențiale, are de departe prima șansă de a fi reales.

A doua contradicție este că el se va bate în turul doi nu cu reprezentantul partidului majoritar ci cu un finalist de retortă. Un specimen scos din eprubetă, pe care nimeni nu-l cunoaște, care n-a făcut pentru țară nimic memorabil în scurta lui carieră politică și pe care laboratoarele pline de aburi și bulbuci ale serviciilor secrete l-au plămădit din e-urile lor artificioase special ca să otrăvească, să abată atenția și să dea o identitate umană setei demente de putere a unor oculți ce se cred mesianici.” ( Contele de Saint Germain, 23 iulie 2019, pe blog)
...............................................................................................
Deși nu s-a intrat în campania electorală pentru prezidențiale, prieteni, febra alegerilor pare să fie în România mai tare ca febra aurului... cetățenii sunt deja supraîncălziți de candidații de tot felul (unele candidaturi sunt de-a dreptul exotice, dar, de ce nu?) și ar părea că surprizele pot apărea de oriunde... în realitate însă, sunt puține genuri de raționament al votanților cele care, cu adevărat, vor decide.

Căci în perioada electorală sau chiar preelectorală există două tipuri de reacții fundamentale ale publicului chemat la urne. Ambele sunt bizare, dar fiecare dintre ele sau amândouă, în anumite cazuri, determină, până la urmă, câștigătorul.

PRIMA REACȚIE: Deși unul dintre candidați are niște chestii urâte și certe în CV, o mare parte a electoratului refuză să creadă, indiferent câte dovezi de netăgăduit există pentru aceste fapte, indiferent cât de ”negru pe alb” este documentarea. În toate cazurile, cred, se atinge un prag al refuzului, dincolo de care și dacă și-ar vedea candidatul cu mâna în buzunarul unuia, furându-i portofelul, cetățenii din această categorie nu numai că nu ar crede, dar ar inventa justificări abracadabrante și ar lapida public insul cu portofel, că de ce și-a permis să-l ispitească pe candidatul lor. Acestea sunt situațiile de tipul: ”pixelul albastru” (când publicul de acest fel a refuzat pur și simplu să accepte că s-a întâmplat, cu toate că, și dacă ar fi crezut, oricum nu i s-ar fi părut cine știe ce faptă reprobabilă, că el adulți care să bată copii a mai văzut fără să se oripileze) și „...era prea frumos neamţul în ochii noştri …era curat ca lacrima, deși începuseră să se vehiculeze zvonuri despre afacerile sale imobiliare și chiar despre cele cu copii” ( Radu Ulmeanu, în numele a nenumărați radu-ulmeni, deși „zvonurile despre afacerile sale imobiliare” se aflau chiar în declarația de avere a prea-frumosului neamț).

CEA DE-A DOUA REACȚIE: O mare parte a electoratului crede despre un candidat, pe care nu îl simpatizează, absolut orice s-ar spune, fără nici cea mai mică intenție de a verifica informațiile. Pentru acest tip de electorat , cu cât știrea este mai absurdă și poate fi mai ușor demontată, cu atât apare mai veridică. El propagă informația, o dă ca sigură, încearcă să găsească adepți, infectează întâi grupul în care se găsește, apoi speră în efectul de molimă extinsă, apreciind că fiecare membru al grupului o strecoară mai departe în familie, la barul din colț, în taxi, la partida de pescuit de la sfârșitul săptămânii… Acestea sunt situațiile de tipul: „miliardele de dolari” din Marea Chinei ale lui Adrian Năstase, „Pleșoianu- agent rus ” sau „pesta porcină” adusă special într-o sticluță de verosul Dragnea, ca să omoare porcii din toată țară cu excepția, bineînțeles, a suinelor de la firma fiului său.

În interiorul niciuneia dintre aceste categorii, alegătorii nu recunosc că s-au înșelat, decât după un timp de obicei prea îndelungat și când nu mai este nimic de îndreptat. Uneori, deși evidența îi ajunge din urmă, și deși în intimitatea lor își dau seama de eroare, mulți nu recunosc public ci continuă cu același discurs, ca și cum convingerile lor ar fi neschimbate. Pentru că se tem mai mult de acel ”Păi, vezi ce prost ai fost?” decât de exhibarea ipocriziei.

De aceea, în mod ironic, există și A TREIA REACȚIE, care determină, de obicei, câștigarea celui de-al doilea mandat de către un nemernic: deși între timp s-a lămurit ce a ales prima oară, deși înțelege câte case obținute fraudulos are un candidat și ce trafic cu copii a făcut sau ce securistoid abject a fost un altul, deși constată că alesul lui de altădată e o mizerie de om, un pupător de funduri străine , un leneș sau un dezbinator, deși, în fine, e singur în cabina de vot și știe toate astea, cetățeanul votant pune totuși ștampila pe numele canaliei spunând în gând un „dă-l în mă-sa... că oricum iese președinte!”

Acesta este reacția paradoxală care a reconfirmat deja un președinte în România și se pregătește, în noiembrie, să mai reconfirme unul.

25 iulie 2019