FILOZOFUL ȘI CROCODILUL

Luminita Arhire februarie 10, 2016 la 8:51 pm

FILOZOFUL ȘI CROCODILUL

MOTTO: «Guvernul a adoptat astăzi, prin Ordonanţă de Urgenţă, suspendarea, până la 1 septembrie 2016, a aplicării prevederii din art. 96 alin.(1) lit. f) potrivit căreia „în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate ( în închisoare,n.n.) , se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare științifică sau invenție și inovație brevetate».
...........................................................................................

O, eternul şi fascinantul Andrei Cornea… insomniile lui sunt alimentate în continuare de problema spinoasă a lucrărilor ştiinţifice din închisorile patriei.

Andrei Cornea este, desigur, în tabăra celor care doresc, eventual printr-o Ordonanţă de urgenţă, deşi nici el însuşi nu prea sesizează urgenţa, ca literuţa “f ” să dispară cu totul din articolaşul 96. Interesante, zic, pe departe chiar CELE MAI INTERESANTE de până acum sunt însă argumentele domniei-sale întru susţinerea mândrei cauze. Nu că nu se poate stabili caracterul ştiinţific al unei cărţi… nu că n-ar exista logistica necesară în spatele uşii cu vizetă pentru elaborarea lucrării… nu că n-ar fi biblioteci şi laboratoare în penitenciar… nimic din toate acestea… Pentru Andrei Cornea , problema este că un deţinut care scrie este scutit de o parte din SUFERINŢA NECESARĂ şi OBLIGATORIE anexată pedepsei! O activitate “curată” , o activitate care-i place , o activitate cu care este familiarizat, îi răpeşte deţinutului, în opinia filozofului GDS-ist , în mod nedrept, o parte din doza de mizerie la care ar trebui supus, ca pedeapsă complementară… Citesc siderată argumentaţia lui Andrei Cornea şi vă invit, prieteni, să mă însoţiţi:

“Argumentul meu se bazează pe premisa că închisoarea reprezintă o pedeapsă. Or, a fi pedepsit înseamnă și a face altceva decât ai vrea să faci în libertate. Altfel spus, detenția aduce și o cantitate determinată de neplăcere, de suferință pe care deținutul o are de îndurat, pentru a compensa suferința pe care a produs-o în libertate. Or, nimeni nu face de bunăvoie o muncă fizică, de exemplu, a mătura străzile sau a spăla vasele. În libertate, omul muncește astfel numai constrâns de nevoia subzistenței sau a altor beneficii, exterioare muncii respective…Deținutul care acceptă munca fizică (indiferent dacă a trăit sau nu din ceva similar în libertate) acceptă deci o neplăcere și, în acest caz, este îndreptățit să primească o diminuare a zilelor de detenție. Cantitatea generală de neplăcere rămâne constantă, dar ea se distribuie diferit: mai puțin în timpul de executare a pedepsei, mai mult în munci fizice.

Cazul deținutului autor de lucrări științifice este diferit: dacă luăm în serios pretențiile lui, el își continuă în închisoare o activitate de vocație, pe care se presupune că a ales-o de bunăvoie și a practicat-o cu plăcere și chiar entuziasm. De ce atunci ar trebui el iertat de zile de pedeapsă pentru continuarea unei vocații? Accept ca deținuții să „iasă mai repede“, dacă îndeplinesc diferite munci care nu le sunt pe plac sau măcar susceptibile să nu le fie pe plac. Dar cum să accept ca cineva să iasă mai repede, dacă și-a practicat tocmai profesia creatoare căreia i s-a dedicat, care dă sens vieții sale? Că şi-ar putea diminua în acest fel cantitatea totală de neplăcere presupusă de pedeapsă?”

Dacă o să constataţi, prieteni, că intru sub incidenţa “Legii Defăimării ”, vă rog să mă opriţi… dar până să mă opriţi, lăsaţi-mă să mă întreb cum naiba a nimerit monstrul ăsta cu pretenţii de îndrumător al neamului în secolul 21 şi în lumea civilizată? Cum nu se prăbuşeşte trotuarul sub paşii lui când merge la plimbare, cum de nu crapă magnoliile ca trăsnite când îi simt damful în proximitatea lor, cum de nu leşină trecătorii pe lângă care se scurge ca o moluscă otrăvitoare, când se îndreaptă , vâscos, spre GDS, cum de nu se scorojesc pereţii de care se atinge, cum de nu se îmbolnăvesc de lupus exantematic ceştile din care bea cafea, cum de nu se îngrozeşte nimeni când vede dâra cleioasă pe care o lasă în urmă…

Răutatea în forma ei supremă… spiritualizată, ca să zic aşa … Că personajul s-a născut în secolul 20 şi a ajuns în secolul 21, ca să ne “educe”, e ghinionul nostru … dar, într-un fel e şi al lui, căci şi-a ratat o “meserie vocaţională”, pe care , dacă se năştea în Evul Mediu, ar fi putut să o practice cu entuziasm… Deoarece oricând şi-ar fi găsit o slujbă de călău, decentă şi bine plătită, şi s-ar fi realizat profesional, reuşind binişor să îmbine utilul cu plăcutul.

Acum câteva zile, un prieten a postat pe blog un film absolut tulburător despre prietenia dintre un om şi un crocodil.

Deci, PÂNĂ ŞI CROCODILUL, PRIETENI, ESTE CAPABIL DE CEVA CE AR PUTEA PURTA NUMELE DE “AFECŢIUNE”, deşi nimeni nu-i dădea nici o şansă în acest sens…Dumnezeule mare, până şi crocodilul…