ÎN VREMEA ACEEA...

 

    În vremea despre care vă povestesc, toate gardurile dintre vecini aveau „portițe”. Astfel că puteai merge de la un capăt la celălalt al străduței pe care stăteam trecând „din grădină în grădină”. Căci porțile dinspre stradă erau doar pentru străini... în timp ce vecinii nu erau străini, ci erau de-ai noștri. Oricum, gardurile aveau înălțimea potrivită pentru ca oamenii să se sprijine cu coatele pe marginea lor și să poată sta la taifas. Nu se făceau nici înalte și nici opace, căci erau numai schițe, stilizări de împrejmuiri, iar nu îngrădiri de-adevăratelea, din moment ce se puteau lesne sări... și, până la urmă, de ce să sari? când porțile nu erau închise cu cheia, ci numai cu zăvorașe care să le împiedice să se deschidă când bătea vântul mai tare...

 
    Aveam, în spatele casei, un cuptor de lut. Se folosea doar de două ori pe an -de Crăciun și de Paști. Atunci toate femeile de pe strada noastră făceau cozonaci; dar numai noi aveam cuptor. Așa că toată lumea îi aducea la noi, pentru copt. Pe ușița cuptorului intrau, înșirați, și câte zece-doisprezece cozonaci, puși în forme de tot felul. Bunica începea cu coptul de cum se-ntuneca... iar de terminat, termina mult după miezul nopții. Și nu știți ce înseamnă cuvântul „aromă” dacă nu ați trecut pe strada noastră în nopțile când se coceau cozonacii. Așa că, pentru mine, sărbătoarea de Paști are, dincolo de toate semnificațiile spirituale și un PARFUM imposibil de povestit și imposibil de reconstituit...
Iar uneori (din ce în ce mai des) mi se pare că tot ce v-am povestit mai sus nu a fost niciodată...

    Hristos a înviat!

    24 aprilie 2022